Eleganţa ariciului, de Muriel Barbery

     Mi-am cumpărat această carte vara trecută. Auzisem despre ea, dar abia când am văzut-o la chioşcul de ziare, la un preţ foarte mic, m-am hotărât s-o cumpăr. Din diverse motive am tot amânat s-o citesc. Mi se părea grea, şi încă mi se par greu de pătruns unele paragrafe. Filozofie curată :) Dar am primit cadou ceai verde cu iasomie, şi am aflat că în carte se bea ceai de iasomie, aşa că...mi-am făcut un ceai şi-am pornit lectura :)
     Două vieţi, două poveşti, descrise în paralel. (M-a ajutat mult o recenzie a cărţii, în care se explică faptul că fiecare poveste este scrisă cu font diferit. Aşa că mi-a fost uşor de la început)
*Renee, 54 de ani, de 27 de ani portăreasă la nr.7, rue de Grenelle, o casă boierească, cu apartamente de lux. "văduvă, scundă, urâtă, dolofană (...) N-am studii, am fost întotdeauna săracă, discretă şi insignifiantă. Trăiesc singură cu pisica mea, un motan mare şi leneş (...) Nici el, nici eu nu facem deloc eforturi pentru a ne integra în hora semenilor noştri." În spatele acestei descrieri banale, se află o femeie foarte deşteaptă, citită, iubitoare de artă.
*Paloma, 12 ani, locuieşte într-unul din apartamentele de la nr.7. "Părinţii mei sunt bogaţi, familia mea e bogată, iar sora mea şi cu mine suntem prin urmare virtual bogate.(...)Întâmplarea face să fiu foarte inteligentă. Chiar excepţional de inteligentă." Hotărăşte ca atunci când va împlini 13 ani, să se sinucidă. Până atunci îşi notează în "Jurnalul mişcării lumii" ideile ei despre viaţă, moarte etc.
     Vieţile celor două se schimbă atunci când în imobil se mută un nou proprietar, Kakuro Ozu.
      Tare, tare dragă mi-a devenit această carte. M-am regasit în multe experienţe trăite de Paloma şi Renne. Mi-am notat câteva chestii care ţin de cultura generală şi de cultura japoneză. Nu ştiu ce paragrafe esenţiale aş putea nota, pentru că toată-toată cartea e superbă. E un amestec de filozofie, umor şi dragoste. Combinaţie fatală :)
      Aceste rânduri, care se referă la muzică, mi-au plăcut foarte mult, mi-aş dori să le fi scris eu :) "De fiecare dată e la fel, îmi vine să plâng, mi se pune un nod în gât şi fac tot ce pot pentru a mă stăpâni, dar uneori e la limită: abia mă abţin să nu izbucnesc în hohote de plâns. Când e un canon, privesc în pământ fiindcă e prea multă emoţie deodată: e prea frumos, prea solidar, prea copleşitor. Nu mai sunt eu însămi, fac parte dintr-un tot sublim căruia îi aparţin şi ceilalţi şi, la momentul acela, mă întreb întotdeauna de ce nu-i asta regula vieţii de zi cu zi şi nu doar un moment coral de excepţie. Când corul se opreşte, toata lumea ii aclamă, cu feţele luminoase, pe coriştii radioşi. E atât de frumos. Până la urmă, mă întreb dacă adevărata mişcare a lumii nu e cântecul."